• Ultimele știri

    joi, 20 aprilie 2017

    „Țiganii au purces pe calea definirii propriului lor naționalism. Poporul ales drept victimă sunt românii”

    În ultimul timp temele principale ale știrilor au fost legate de reacția ostilă împotriva cetățenilor români din Italia și mai nou și din alte țări europene. Această reacție fără precedent îndreptată împotriva tuturor românilor stabiliți în aceste state a pornit mai ales de la comportamentul anormal și infracțional al unei etnii minoritare de cetățeni români, și anume țiganii sau etnia romilor. 



    Această etnie nu este specifică Romaniei, ea întâlnindu-se în majoritatea țărilor europene în diverse proporții, dar noua sa denumire de romi (roma/romani/romanies în engleză) este asimilată mai ales cu numele țării noastre: România, răspandindu-se astfel o confuzie care s-ar putea dovedi fatală pentru viitorul european al poporului român.

    Când cetățeanul italian, de pildă, citește un articol în care se întrepătrund termenii “romeno” și “rom”, este normal să se afunde într-o confuzie care, încetul cu încetul, duce la o suprapunere mentală a celor două denumiri.

    Odată această suprapunere instalându-se, ea funcționează și în sens invers; astfel auzim cum pe stadioane suporterii unor echipe adverse scandează: “țiganii, țiganii”, referindu-se la români. Rezultatul pe termen mediu și lung pentru populația României în raport cu popoarele europene poate fi devastator, instalându-ne în coada Europei. De aceea, înainte de a vedea ce este de făcut, merită studiat cum s-a ajuns în această situație.

    Țiganii sunt un popor migrator. Migrarea țiganilor din India în Europa s-a făcut între secolele al IX-lea și al XIV-lea, în mai multe valuri. Odată cu intrarea lor în Imperiul Bizantin, la mijlocul secolului al XI-lea, au căpătat și numele etnic pe care îl poartă astăzi, Țigani. Aflându-se pe teritoriul Greciei și-au atribuit denumirea unei secte religioase grecești cu numele Athinganis sau Atsinganos care însemna „de neatins”. Prima atestare a țiganilor în Imperiul Bizantin este conținută într-un text hagiografic georgian, care datează din jurul anului 1088; aici se face referire la așa-numiții Adsincani, renumiți pentru vrăjile și faptele rele pe care le fac.

    Istoria europeană a țiganilor începe la începutul secolului al XIV-lea, când aceștia au pătruns în Turcia, venind din Asia Mică. Prin anii 1415 – 1419 îi întâlnim în toată Europa Centrală, din Ungaria până în Germania. Pe la 1422, o bandă numeroasă de țigani coboară în Italia, până la Roma (precum se vede, istoria lor pe acele meleaguri a început mult înainte de valul de țigani veniți din România). În deceniul următor au ajuns până în Franța, Spania, Anglia și Scandinavia. Aici ei preiau denumirea de “egipteni” (Gypsies), foarte curând li s-a fixat numele pe care îl poartă și astăzi.

    Foarte interesant este ca țiganii și-au atribuit întotdeauna numele altor etnii sau popoare care le-au îngăduit să-și ascundă etnia:

    „Șatra” vine de la casta Kshatria (războinică) căreia nu i-au aparținut niciodată.

    „Tigan/Zigeneur/Zingaro etc” vine de la „Athinganoi”, secta religioasă grecescă recunoscută pentru activitatea de prezicere, țiganii nu au aparținut niciodată acestei secte.

    „Gypsy” vine de la „Egyptian” cum și-au spus acum vreo 600 de ani pentru a primi bani, locuințe și mâncare pe gratis, pretinzând ajutor ca fiind creștini egipteni aflați în pelerinaj.

    „Yansser” cum sunt cunoscuți la New York, vine de la ienicer turc, cum s-au prezentat țiganii emigrați în America pe la 1900. În Germania numele cele mai folosite sunt Zigeuner și Sinti. În limba franceză s-a impus numele Gitanes. În limbile engleză și spaniolă, Gipsy, respectiv Gitano. În Danemarca, Suedia și Finlanda s-au prezentat sub numele de Tattan (tătari).

    Precum se vede, țiganii s-au răspândit în toată Europa, venind din India prin Asia Mică și nu constituie sub nicio formă o problemă legată de poporul român, mai mult decât de cel maghiar, francez sau spaniol, de exemplu.

    Cea mai timpurie informație scrisă despre prezenţa țiganilor pe teritoriul României datează din 1385. De la primele atestări ale prezenţei lor în Țara Românească și Moldova, țiganii au fost robi și vor rămâne timp de mai multe secole, până la legile de abolire a robiei de la mijlocul secolului al XIX-lea.

    În mod paradoxal, perioada cea mai bună a țiganilor a fost în perioada regimului comunist. În anii ’70 PCR-ul în primii ani ai comunismului a manifestat în ce-i priveşte pe țigani un fenomen de neconceput înainte: în aparatul de partid, în miliție, armată și organele de securitate au fost angajați un număr relativ mare de țigani care au lansat o politică de formare a unui naționalism țigănesc de colonizare a satelor săsești și svăbești cu țigani aduși nu numai din toată România, dar aduși și din exteriorul României (Cum vă explicați că în satele din sășime sau șvabime nu vezi țipenie de altă etnie decât de țigani ce vorbesc limbi precum bulgara, rusa, slovaca etc?).

    Imediat după ’90 Nicolae Gheorghe apare ca membru GDS, publică la Revista 22, este trimis la tot felul de simpozioane internaționale, devine membru Soroș, lansează tot felul de programe pentru țigani, precum și înființarea de catedre universitare țigănești. Această ascensiune a unor țigani s-a petrecut mai ales în condițiile politicii sociale a regimului comunist, care urmărea încurajarea categoriilor sărace și distrugerea vechii structuri sociale, refractară noilor rânduieli. Așa se explică de ce, nu în puține comune, în funcţia de primar a fost pus un țigan. Datorită originii sociale “sănătoase” țiganii au fost promovați mai departe, făcând carieră politică, ajungând în aparatul superior de partid. Ascensiunea lor s-a datorat nu originii lor etnice, pe care de altfel cei mai mulţi o declinau, ci pentru că proveneau din categoriile sărace. Acești țigani adevărați, oameni ajunși în anumite funcții, vor avea un rol important în promovarea etnică și în regimul ce a urmat regimului comunist.

    Și sub aspect locativ țiganii au făcut un important progres în anii socialismului. Cocioabele care reprezentau habitatul natural al țiganilor până în anii ’50 au fost schimbate cu apartamente în blocurile nou construite, iar din anii ’70, ’80, cu locuințe în case naționalizate. Așa s-a ajuns în situația de astăzi, când centrul multor orașe mai este ocupat de țigani.

    Sunt câteva elemente importante care nu pot fi ignorate:

    1) Generalul (șeful) securității din județul Sibiu în ’71 era un țigan care fusese deportat cu familia în Transnistria de unde a fugit.

    2) Nicolae Gheorghe devine secretarul personal al lui Cioabă în ’71-’72.

    3) Cioabă e văr primar cu Ion Iliescu (se poate verifica).

    4) Cioabă participă la primul congres țigănesc de la Londra din ’71 unde apare prima oară etnonimul de Rom.

    5) Anii ’70 înseamnă plecarea masivă a sașilor.

    6) Securitatea organizează un program de colonizare cu țigani a sășimii și șvabimii.

    7) Scopul nu a fost integrarea țiganilor. Integrare înseamnă o populație minoritară țigănească într-o populație majoritară de altă etnie. O majoritate țigănească cu o minoritate ignorabilă de altă etnie nu duce la integrarea țiganilor, ci la asimilarea celorlalți. (Dau cazul unor moldoveni din Galați asimilați în țigania din Garcini, de lângă Brașov).

    După 1989 s-au produs unele transformări majore în comportamentul populației de țigani. Pe fondul liberalizării economice, o parte din ei au început diverse afaceri, dintre care multe profitând de haosul legislativ de la începutul anilor ’90, dar și de disprețul general față de legi, au ajuns să aducă unei părți a țiganilor sume importante pe care s-au clădit clanuri puternice, care, folosindu-se de pătura săracă a țiganilor, domină lumea interlopă, cu ramificații importante în sfera politicului. De asemenea, profitând de deschiderea granițelor, o mare parte dintre țigani a emigrat, stabilindu-se mai ales în Spania, Italia şi Franţa, unde constituie comunităţi importante.

    După 1996 se axează exclusiv pe dezvoltarea organizațiilor politice tiganesti din Ardeal, a promovării țiganilor ardeleni în tot felul de organizații politice, de a infiltra absolut totul. Este clar că e vorba de nașterea unui naționalism țigănesc, bazat pe etnonimul romă, bazat pe ideea teritorială, România.

    Este interesant că, mai ales în afara granițelor, ei nu se autoidentifică drept țigani, ci romani.

    Schimbând sărăcia din țară cu ghetourile din străinătate, această populație de țigani dezrădăcinați, și pierzând și urma de identificare culturală, comite un număr important de infracțiuni, care atrag asupra ei antipatia populațiilor native ale acestor țări. Această antipatie, datorită confuziei create între denumirea de roman și cea de rom, ca o denumire modernă a țiganilor, se transferă asupra poporului român în ansamblu. Ca și cum denumirea de “rom” simplă nu ar fi fost de ajuns, etnonimul a ajuns până la forma “romani/romanies” în limba engleză, care este limba în jurul căreia se învarte întrega lume. Recentele evenimente din Italia o dovedesc din plin. Dar cum s-a ajuns la denumirea de rom și la impunerea ei ca obligatorie în actele oficiale din România?

    Agresiunea lexicală rom/roma/roman – romani/romani – romanies/romanians – romanes/românește, a fost aplicată asupra țării și națiunii noastre imediat după 1990, în cadrul unui program complex dezvoltat de Fundația Soroș în România. Beneficiind de numeroși membri ai etniei țigănești în guvernările României – sunt notorii Ion Iliescu, Adrian Năstase sau Andrei Pleșu – după “Memorandumul” lui Petre Roman, care oficializa denumirile paralele, nimic nu le-a mai stat în cale schimbătorilor de limbă și istorie. O primă dispută a fost cea legată de cuvântul “romi”, românii fiind prostiți apoi că aceasta va fi înlocuită cu “rromi”, o altă formulă care doar a sporit debandada lexicală. De amintit, ca fapt divers, că în anii 1995, limba cu care Soroș vroia să înlocuiască țigăneasca primise numele de “romalli”, formă care nici nu se putea declina și care a fost înlocuită ulterior cu “romani” și varianta “rromani”. Apoi, pentru a se apropia de scopurile reale, a fost modificată cu “roma/romani/romanies”. Confuzia este generală, inclusiv la nivelele academice ale intelectualității din țările afectate de valul de imigrație și/sau infracționalitate țigănească. Cine ce să mai înțeleagă?! Strigător la cer este că denumirea nu are nicio bază istorică, țiganii nu au purtat niciodată de-a lungul istoriei acest etnonim și provine din cuvântul “DOM”, care pe limba originară a țiganilor înseamna “om”.

    Prin denaturare (voită) “dom” s-a transformat în “rom” cu “r” accentuat, apoi din “rom” s-a trasformat în “roma” apoi în “romani” și în “romanies” . S-a ajuns astfel încât țiganii să aibe numele identic cu al românilor în limba engleză. Romani cu romani și romanies cu romanians (doar că în engleză nu există diacritice după cum vedeți iar la o un simplă căutare pe google a cuvântului romani se vor afișa linkuri cu țigani) Practic denumirile sunt identice.

    În toată perioada post-decembristă s-a manifestat o presiune constantă din partea unor organizații sau din partea unor politicieni, personalități de frunte cu ascendență romă, în folosirea în documentele oficiale a etnonimului “rom”. Ca un răspuns la aceste presiuni, prin Memorandumul H03/169 și 5/390/NV din 31 ianuarie 1995 adresat primului ministru de atunci, Nicolae Văcăroiu, ministrul de externe Teodor Meleșcanu recomanda folosirea în continuare în documente a cuvântului “țigan” în concordanță cu cuvintele folosite în celelalte limbi europene: zigeuner, gitanes, zingaro etc., pentru evitarea unor confuzii nefericite cu numele poporului român. Presiunile continuă și în 2001, Petre Roman, ministrul de externe, semnează un nou Memorandum cu numărul D2/1094/29.02.2000 către prim-ministrul Mugur Isărescu, în care, în virtutea dreptului de autoidentificare al populațiilor, recomandă folosirea obligatorie în toate documentele oficiale române a denumirii de rom pentru a identifica etnia țiganilor. Mugur Isărescu își însușește Memorandumul și emite o hotărâre de guvern în acest sens. Trebuie precizat că documentele UE referitoare la denumirea de “rom” erau indicative, și nu obligatorii.

    Pe de altă parte, nimeni nu contestă dreptul la autoidentificare, care este un principiu european general. Dar în cadrul procesului de autoidentificare nu trebuie să existe suprapuneri peste denumirea istorică a unor popoare europene existente. Să nu uităm exemplul Greciei care a refuzat să recunoască Republica Macedonia pentru că se crea confuzie cu denumirea unei provincii istorice grecești (Rețeaua Soros Open network fiind și aici vectorul principal în creearea acestei denumiri). Azi s-a ajuns la denumirea de FYR ( Former Yougoslavian Republic) Macedonia. Dar ce putem aștepta de la o clasă politică ce este mai preocupată de interesele personale mărunte în detrimentul intereselor naționale, compusă din indivizi fără perspectivă istorică, ce se promovează unii pe alții pe criterii de cumetrie, și nu de competență. Rezultatele se văd.

    În condiţiile în care România ocupă prin Leonard Orban postul de comisar european pentru multilingvism, Republica Moldova impune limba moldovenească (o invenţie bolșevică) drept limbă oficiala recunoscută în UE. S-a spus la momentul nominalizării că portofoliul pentru multilingvism este prea mic ca importanță pentru comisarul român. Realitatea a dovedit contrariul.

    În timp ce Bulgaria luptă pentru a impune denumirea de evro pentru euro, oficialii români nu au schițat niciun gest în problema limbii moldovenești. Privitor la problema țiganilor în ansamblu și a nefericitei denumiri de rom, fără îndoială că avem nevoie de minți luminate, și nu de teribilismul unui ministru de externe ca și Cioroianu, care, în suita gafelor monumentale, declara că ar fi bine dacă am cumpăra o parte din Sahara pentru a-i muta pe concetățenii noștrii țigani. Nu de fanfaronadă ieftină și păguboasă avem nevoie. Romii români (sună interesant, nu-i așa?) sunt și ei cetățeni cu drepturi egale. România trebuie să conlucreze cu UE în programe de afirmare a identității culturale a populației de țigani în paralel cu integrarea lor sociala și creșterea nivelului educativ.

    În ceea ce privește denumirea de rom, chiar dacă ne aflăm în ceasul al 12-lea, este necesar un plan de măsuri diplomatice, întinse poate pe mai mulți ani, pentru a sensibiliza organismele europene și a se îndrepta această mare eroare de a denumi o populație transfrontalieră cum sunt țiganii cu un nume atât de apropiat și generator de confuzii, de numele istoric al poporului român. Luând în considerare progresia demografică până în 2025, când pe fondul declinului de natalitate la români şi maghiari și al scăderii mortalității la țigani, aceștia ar putea reprezenta un procent semnificativ din populaţia României, depășindu-i pe maghiari, la care adăugăm confuzia din ce în ce mai pregnantă a numelui de rom cu cea de român, poziția României în familia europeană apare într-o poziție tot mai îngrijorătoare.

    În absența unui plan concret ce trebuie urmărit cu consecvență, cred că sunt toate șansele ca în conștiinţa civică europeană să se consolideze credința că România chiar este țara romilor (dacă nu s-a întâmplat deja) și se prefigurează tot mai mult ideea domnului Teodor Meleșcanu care spunea că se dorește creerea unui stat ţigănesc în România, că România va fi în curând țara țiganilor.

    Orice naționalism se bazează pe:

    1) limba comună (în sensul acesta s-au pornit alte campanii mincinoase demarate de rețeaua Soroș Open Network care încearcă să inventeze o limbă țigănească împletită cu româna și care au denumit-o Romani Vlax, exact Vlax! Nu era de ajuns că ne-au furat etnonimul de român acum vor să ne compromită și etnonimul de valah/vlah. Această teorie strigătoare la cer este avansată de un anume Ian F. Hancock care își publică lucrările prin intermediul organizației Soroș. Cercetătorul menționat mai sus și care se recomandă drept “Romani” cu descendență britanică și maghiară, este profesor de Studii Romani la Universitatea din Texas. El încearcă, și probabil reușeste, să convingă mulți naivi, inclusiv pe site-ul Universității americane, că “olahii” sau “vlahii” sunt de fapt țigani, de unde ar veni și denumirea limbii Vlax Romani, prezentată ca „un dialect al limbii române” vorbit de populația “Vlax/Vlach”. Este revoltător și intolerabil, asistăm practic la rescrierea istoriei.

    2) etnia comună = națiunea.

    3) etnonimul.

    4) teritoriul.

    5) statul.

    6) drapelul.

    7) istoria comună.

    Țiganii au purces pe calea definirii propriului lor naționalism. Au nevoie de un teritoriu. Poporul ales drept victimă sunt românii. Să lăsăm minciuna și ipocrizia deoparte, dacă consideră numele țigan peiorativ, atunci să-și ia numele lor original care este DOM și nu ROM.

    Autor: Ioan Abrudan

    Politică

    România

    Urmăriți-ne pe Google+

    Urmăriți-ne pe Twitter!

    Urmăriți-ne pe Youtube!