• Ultimele știri

    miercuri, 5 aprilie 2017

    IONEL MIRON: ”Aș vrea să sugerez multora să treacă prin Sahara, să vadă în ce miracol ecologic trăim noi, în spațiul țării noastre”

    Prof. univ. dr. Ionel Miron este unul dintre cei mai prolifici cercetători români în domeniul biologiei. Premiat cu numeroase medalii la saloanele de inventică, a mai fost numit si „omul care a învățat peștii să crească”, fiind cel care a pus bazele unei biotehnologii de creștere a păstrăvului. „Și în apă, și în ocean calea este aceeași: prin pescuit obții ceva, dar e limitat stocul, pentru că așa e în natură- lanțul trofic are limite.



     S-a trecut astfel la acvacultură, la creșterea dirijată. Asta a fost aplicația care mi-a plăcut mult și căreia i-am acordat atenție și energie suficientă, ca să o putem aduce la faza de producție”.

    Ați declarat că ați avut o copilărie foarte frumoasă. Cum v-o amintiți?


    Da, într-adevăr. Cred că a fost, în contextul comparației între vremurile noastre și cele ale copilăriei mele, o copilărie frumoasă. Frumoasă în sensul spectacolului vieții. Spectacol care s-a creat în această competiție a celor cinci copii din familie și care dă prilej individului să-și măsoare tot timpul intenția pozitivă sau erorile. Fiindcă, într-o „grădiniță” de cinci copii, cu doi părinți, orice faci intră sub control imediat. Altfel decît dacă ești singur la părinți, unde rămîi sub imperiul general al alintărilor, al surprizelor. Copilăria mea a fost spectaculoasă.

    V-au atras de mic copil mediul acvatic, biologia?


    În vacanțele școlare mă duceam pe cîmp cu vitele, la păscut. Într-o familie cu cinci copii, fiecare are ceva de făcut pentru supraviețuire, mai ales că am parcurs o parte din copilărie prin război, prin secetă și prin condițiile unei vieți sociale frămîntate.
    În copilărie, la unsprezece ani, am plecat în Vaslui, pentru alte trepte școlare, inclusiv liceul. În vacanțe mergeam acasă și tot aveam atribuții de astea gospodărești, dintre care una era de a paște vitele pe cîmp. Și acolo curgea un pîrîiaș, Racova, care se varsă în rîul Bîrlad. Ei, în pîrîiașul ăsta, care uneori are apă puțină vara, printre ierburi, găseam peștișori. Și atunci, și acum îmi dau seama cît de mult însemna pentru mine să țin în mînă un peștișor. Îl țineam în apa din pumni și îi dădeam drumul. Asta mi-a rămas în minte, ca o bucurie mare.
    După aia, sigur, am ajuns la faza de facultate. Din facultate am intrat la un Cerc despre viața din apă, hidrobiologie. Fiind vorba despre viața din apă, un profesor foarte înzestrat și cu talent pedagogic, dar bun biolog în același timp, ne-a scos la iazurile din jurul Iașului, și acolo am descoperit primele elemente concrete ale vieții din apă. Organisme, începînd cu plantele.
    Și am ajuns din nou la peștii din copilărie, înțelegînd cum era atunci.
    După aceea, am mers cu Cercul nostru în Deltă, în alt an am mers la Marea Neagră și, cînd am terminat facultatea, deja aveam o idee despre viața din apă. Apoi un profesor m-a recomandat la stațiunea Potoci, de la Lacul Bicaz. Acolo am petrecut decenii întregi, încercînd să descopăr cum se formează viața într-un lac artificial. Cam acesta este cîmpul de abordare pe care l-am început odată cu terminarea facultății și care durează și azi.

    Școala din satul dumneavoastră natal, din Ivănești, astăzi vă poartă numele. Cum au fost primii ani ca profesor în același loc în care ați fost și elev?


    Da, e o întrebare interesantă și chiar are o componentă emoțională. Atunci se făceau repartiții și absolventul știa precis unde merge, un lucru foarte bun și păcat că nu se mai face și astăzi în relația absolvenți-absorbirea absolvenților în cîmpul muncii.
    Acum, unui absolvent îi e greu să își găsească un loc de muncă. Atunci era un stil mai programat și asta intră la aspectele pozitive ale etapei în care am terminat eu facultatea.
    Am primit postul în sat și, la sfîrșitul primului trimestru, am primit apel dacă accept să vin în activitatea de cercetare, respectiv la stațiunea Universității „Cuza”, de la Pîngărați; acolo era atunci sediul, după aceea ne-am mutat la Potoci. Și sigur că deja mă acomodasem mult cu elevii. A fost o clipă emoționantă atunci cînd m-am despărțit de ei.

    „Viața sub apă este plină de curiozități”


    Aveți 57 de ani de cînd lucrați ca cercetător științific și unul dintre domeniile în care sunteți specializat e cel al cercetărilor subacvatice. Cum e viața sub apă?

    Viața sub apă este plină de curiozități. În apă totul se reduce și ai o stare de plutire. Printr-un procedeu prin care echilibrezi cele două greutăți, cea a corpului tău cu forța de împingere, se produce o anulare reciprocă și asta se numește imponderabilitate. Plutirea asta în imponderabilitate este o stare eliberatoare.
    Este o lume atît de fascinantă, încît aș spune că atunci cînd intri în apă te naști a doua oară. Deci, m-am născut de fiecare dată cînd am intrat în apă, pe parcursul celor 57 de ani.

    Cînd ați făcut ultima scufundare?


    Ultima scufundare, să îi spunem profesională, am făcut-o cu vreo cinci ani în urmă. Profesională în sensul că a trebuit să căutăm ceva sub apă și să mai verificăm de ce o populație de raci s-a diminuat atît de mult. Și atunci am plonjat pe anumite trasee, în cîmpul lor de distribuiție, să vedem dacă, vizual, mai puteam găsi ceva, pentru că la capcane nu mai apărea nimic.
    Astă-vară am făcut scufundări cu elevii din Ivănești, într-o mică piscină, la Potoci, făcută cu resurse proprii. Elevii mei au putut să ia contact cu apa, au exersat utilizarea măștii și inclusiv faza de înot, pentru că majoritatea nu știau să înoate.

    „Apa nu este neapărat sursa vieții, este suportul vieții”


    Nouă luni ați strabătut, așa cum l-ați numit dumneavoastră, „infernul ecologic” din Sahara. Care e cel mai mare beneficiu pe care dorul apei vi l-a adus?

    Aș putea spune că am redescoperit un lucru pe care ar trebui să îl știm toți clipă de clipă. Că organismul nostru are 70% apă, în medie. Apa nu este neapărat numai sursa vieții, este suportul vieții. Or, contactul cu deșertul într-adevăr te pune în fața infernului. Acolo e iadul și aici e raiul. Comparația nu este exagerată; chiar imi notam că aș vrea să sugerez multora să treacă prin Sahara, să vadă în ce miracol ecologic trăim noi, în spațiul țării noastre.

    De unde a venit motivația pentru această activitate?


    Cred că acum, retrospectiv, aș putea spune că din dorința de a descoperi ceva și după aceea de a transfera această descoperire. Asta-i motivația de bază: a comunica rezultatele.


    „Aș fi putut să nu mai ies la suprafață”


    Care e cea mai neplacută amintire pe care o aveți din acești 57 de ani de activitate?

    Neplăcerea este strict individuală. Neplăcerea mea poate fi pentru alții un lucru obișnuit sau chiar o bucurie. Dificultăți sigur că au fost, la limită.
    De obicei, dacă nu reușești să îndeplinești toate condițiile de a supraviețui sub apă, intri la limita supraviețuirii, la pericol. Și au fost întamplări din astea, cînd aș fi putut să nu mai ies la suprafață.
    Am mai trecut de la agonie la extaz atunci cînd am fost în Sahara, trecînd prin pustiu, prin mai multe sectoare, timp de nouă luni. Au fost și atunci situații la limită, fie din cauza lipsei de apă, fie din cauza pericolului de rătăcire, fie din cauza faptului că aș fi putut claca la temperaturi înalte sau din cauza amenințărilor din unele locuri. Chiar dacă în centrul Saharei nu sunt așezări omenești, la periferia Saharei sunt triburi, sunt corturi, sunt armate, fel de fel de nebunii. Dificultăți au fost, dar au trecut.

    Sunteți omul care a continuat ceea ce a fondat acad. Petru Jitaru în 1956 – Stațiunea „Stejarul”, cu sediul la Pîngărați, care ulterior a devenit Stațiunea biologică Potoci, pe malul Lacului Bicaz. Mai fac studenții practică acolo?


    Chiar din primul an în care am fost repartizat acolo, în 1958, am asistat și am îndrumat practica studenților biologi, geologi, geografi, vară de vară. Ulterior, în practica asta, mai ales după 1990, s-au adăugat și studenți străini. Am făcut un acord între Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași și Universitatea Paris 7 „Denis Diderot”, care trimitea în fiecare vară 20-30 de studenți. Veneau la Potoci, îi cazam, îi alimentam, cu resursele noastre, îi transportam în teritoriul periferic lacului, la Cheile Bicazului, în Ceahlău, localități diverse și în timp corespunzător noi plecam cu studenții în Franța. Ei ne întîmpinau pe cheltuiala lor, ne duceau spre Alpi, spre Ocean, spre Meditereană; pendulam în spații diverse, adică în ecosisteme diverse: montan, lacustru, forestier, oceanic.


    Cum au fost cele 36 de zile și nopți ale explorării subacvatice cu batiscaful la 10 m adîncime în Lacul Bicaz?


    Aceste zile au fost precedate de mai multe faze experimentale, de la etapa în care am verificat aspectele tehnice ale funcționarii batiscafului (n.r. – aparat de explorare a marilor adîncimi submarine, care se poate deplasa prin mijloace proprii), în sensul că a fost elaborat un brevet al modelului de batiscaf. Brevetul a fost omologat ca invenție și am obținut drept de a folosi ceea ce noi am conceput. După asta a fost nevoie de probe tehnice și fiziologice, să vedem cît putem noi rezista.
    Dar, concret, în cele 36 de zile, evident că s-a parcurs un scenariu de contact cu viața din apă, atît în apa liberă, uitîndu-ne prin ferestrele batiscafului, cît și în captivitate. În cazul peștilor în captivitate, am fundamentat o biotehnologie de creștere în captivitate a peștilor, așa numita acvacultură, cultura de organisme acvatice.
    Asta am făcut în cele 36 de zile și încă un lucru: am făcut și niște faze de școlarizare, pentru că erau studenți și alți cercetători care voiau să plonjeze și ei. Intraseră cu scafandrul, dar nu în batiscaf. Ne-am trezit și cu un canadian, într-o dimineață, la Potoci: „Am aflat că aveți batiscaf, eu mă scufund”. Era fotograf subacvatic. Într-un filmuleț de 18 minute sintetizez toată această activitate cu batiscaful. Este un scenariu redat în imagini și o să îl depun la Muzeul Universității; cine dorește poate să îl vadă.

    În 2010 v-a fost reconfirmat statutul de Membru al Academiei Oamenilor de Știință din România. Poate fi numit ăsta apogeul carierei dumneavoastră?


    Bine, din punctul de vedere, hai să spunem, al recunoașterii activității, este o recunoaștere merituoasă faptul că la vremea aceea s-a reașezat o lege de statuare a Academiei, cu toate că era înființată din 1935. După aia, pe parcursul timpului s-au modificat structurile, dar acum s-a reactivat statutul inițial și eram pe lista primilor 100 de membri titulari. A fost o surpriză plăcută.

    „Asta mi-a fost bucuria, să văd că publicul larg poate avea la dispoziție un rezultat al muncii noastre”

    Dintre cele 11 medalii obținute la saloanele de inventică, e vreo invenție de care vă simțiți legat în mod special?


    În mod special mă simt legat o dată de batiscaf, dar batiscaful e un instrument, este o cale de lucru. Finalitatea lui a fost realizarea acelei domesticiri, dacă pot să o numesc așa, a păstrăvului, a creșterii dirijate, a acvaculturii. Cu alte cuvinte, nu o să te duci după pești pe lac, pe vapor, cu bărci, să încerci să îi prinzi și, de multe ori, nu îi prinzi,că sunt foarte rari sau nu nimerești sau se epuizează stocul. S-a trecut de la a vîna, a pescui, la creșterea dirijată. La fel a fost si în istoria zootehniei: tribalii alergau după fiare, după animale diverse, ca să le prindă, pentru a supraviețui. Dar vînătoarea te întoarce de multe ori acasă cu tolba goală, în timp ce foamea crește. Și atunci s-a ajuns la agricultură. Asta ne hrănește pe noi astăzi.
    Și în apă, și în ocean calea este aceeași: prin pescuit obții ceva, dar e limitat stocul, pentru că așa e în natură – lanțul trofic are limite. S-a trecut astfel la acvacultură, la creșterea dirijată. Asta a fost aplicația care mi-a plăcut mult și căreia i-am acordat atenție și energie suficientă, ca să o putem aduce la faza de producție. Astfel, cînd treceți prin Bicaz, o să vedeți niște insulițe plutitoare, care se numesc ferme salmonicole flotante. Acolo se află și cîțiva dintre păstrăvii pe care noi i-am crescut dirijat.

    Ați fost numit și „omul care a învățat peștii să crească”. Care a fost momentul în care v-ați simțit cel mai mîndru de dumneavoastră?


    Atunci cînd oamenii care doreau pește veneau la ferma noastră de producție să cumpere.
    Asta mi-a fost bucuria, să văd că publicul larg poate avea la dispoziție un rezultat al muncii noastre. Bine, vorbesc de echipă. Tot ce ă povestesc nu ar fi fost posibil fară echipă. Așa cum am intrat eu în echipa academicianului Jitaru, pentru cunoaștrea vieții din lac, la rîndul meu am construit o echipă.
    Cînd spui păstrăv, spui calitatea apei. Asta înseamnă analiză multă, hidrochimie. Spui hrănirea păstrăvului; asta înseamna fabrica de hrană, rețete. Mai spui bolile peștelui, spui reproducere în captivitate.

    „Complexitatea noastră ca ființe nu poate fi explicată altfel decît printr-o altă energie, printr-o altă forță”

    Credeți in Dumnezeu ?


    Cred. Nu știu dacă am parcurs cea mai bună relație cu obiceiul de a te duce într-o anumită frecvență la biserică, nu am putut întodeauna. Dar viața noastră, complexitatea noastră ca ființe nu poate fi explicată altfel decît printr-o altă energie, printr-o altă forță.
    Dacă ești vreodată impresionat de un om, spui: „Parcă îl are pe Dumnezeu în el”. Și chiar îl are. Mi se pare de bună-cuviință și de liniște spirituală să mă bucur că exist, să mă bucur că trăiesc, că pot să îmi asigur supraviețuirea, că pot să mă bucur de a privi, de a contempla. Chiar dialogul asta pe care îl avem acum, contemplarea asta între noi, mie mi se pare mai mult decît un accident. Este șansa de a fi în cîmpul spiritual de cunoștere al cuiva. Asta mie mi se pare dumnezeiește.
    Și a purta această motivație a prezenței misterelor vieții, chiar într-o simplă aruncare de privire pe fereastră, este ceva înălțător. Și asta numesc eu dumnezeire.

    Ați cunoscut practic o altă lume, cea din ape. Vedeți în ochii studenților pasiunea pe care ați avut-o dumneavoastră pentru această lume?


    Nu la toți, dar am avut studenți fanatici și elevi fanatici. Pe elevii de la școala din Ivănești vara îi duc la o așa-numită Școală ecologică și acolo discutăm despre ce înseamnă ecologie, relația cu apa. Cînd intîlnești o curiozitate exprimată din partea elevilor sau a studenților este ceva foarte interesant și mai ales cînd știi că poți orienta, provoca sau determina întîlnirea cu această curiozitate.

    Politică

    România

    Urmăriți-ne pe Google+

    Urmăriți-ne pe Twitter!

    Urmăriți-ne pe Youtube!