• Ultimele știri

    luni, 19 septembrie 2016

    Străinii NU MAI AU VOIE să CUMPERE PĂMÂNT ROMÂNESC! Proiect pentru modificarea constituției la initiativa Asociaţiei Mişcarea Focul Dacic

    PROIECT DE MODIFICARE A CONSTITUȚIEI. La initiativa Asociaţiei Mişcarea Focul Dacic. Azi, 16 Septembrie ora 13,00, eu Berenghi Catalin impreuna cu doamna Ionita Ionela, am fost onorati sa depunem documentele Referendumului la Consiliul Legislativ al Parlamentului României.


    *
    În maxim 30 de zile lucrătoare acesta are obligaţia de a da avizul.

    Susţinem necondiţiat acest Referendum ESENŢIAL.
    ÎMPREUNĂ vom reuşi!

    PROIECT DE MODIFICARE A CONSTITUȚIEI

    proiect de lege pentru modificarea art. 44 alin. (2) teza a II-a din Constituția României



    Noi membrii Comitetului de Initiativa, legal constituit, supunem Parlamentului României spre adoptare Proiectul de lege de revizuire a Constituției, în redactarea alăturată.

    Prezenta anexă face parte integrantă din declaraţia autentificată a Comitetului de iniţiativă sub numărul 1590/14.09.2016.

    1. BĂLAN TEODOR
    2. BĂNUŢ ELENA
    3 BERENGHI CĂTĂLIN-IOAN
    4. CĂLĂPĂREANU ION
    5. CERNESCU IUSTINA MARILENA
    6. CORBEANU VASILE-VALI
    7. COSTEA CARMEN-GABRIELA
    8. DUMITRU FLORIAN-EMIL
    9. FÜLÖP BEATRICE-RITA
    10. GHEORGHE FLORIAN
    11. HERŢA ADRIANA-MARIA
    12. HOREANU AUREL
    13. IONESCU VIRGIL-BOGDAN
    14. IONIŢĂ IONELA
    15. LĂONEANU MARILENA
    16. MIHALCEA LUXANDRA
    17. MUSCA DIMITRIE
    18. NEGOESCU MIHAI-BOGDAN
    19. NEGOESCU SONIA
    20. PALCĂU ARALD-SERGIU
    21. PAVEL MARIA-RODICA
    22. PETROVA TAMARA
    23. POPESCU IONEL-CRĂCIUN
    24. POPESCU MIRCEA
    25. SĂRMĂŞAN SEVER
    26. SĂVESCU PETRE
    27. ŞERB MARCEL-GHEORGHE
    28. TODEA ALEXANDRA-MARIA
    29. TODEA DORINA-CARMEN
    30. TODEA PETRU-ADRIAN
    31. TOROICAN IOAN
    32. TURC RADU-LUCIAN
    33. URECHE EMIL

    REFERENDUM NAŢIONAL


    PROIECT DE MODIFICARE A CONSTITUȚIEI

    proiect de lege pentru modificarea art. 44 alin. (2) teza a II-a din Constituția României

    Forma actuală a art. 44 teza a II-a din Constituția României

    „Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală”.

    Forma propusă a art. 44 teza a II-a din Constituția României…

    „Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini, apatrizii și persoanele juridice străine ori care nu au capital exclusiv românesc nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, pădurilor şi a apelor, nu le pot arenda, concensiona, închiria.

    Prin excepţie, cetăţenii străini, apatrizii și persoanele juridice străine ori care nu au capital exclusiv românesc, conform legii organice, pot concesiona, închiria, numai terenuri care au destinaţia construcţii civile, comerciale, industriale”.



    EXPUNERE DE MOTIVE

    privind adoptarea proiectului de lege pentru modificarea art. 44 alin. (2) teza a II-a din Constituția României

    „Purtătorii conştiinţei istorice au datoria să stabilească şi să impună păstrarea şi valorificarea PĂMÂNTULUI, ca sursă esenţială a securităţii şi siguranţei alimentare, ca izvor de existenţă a generaţiilor de astăzi şi a celor de mâine”

    Punct de vedere al Academiei Române privind

    vânzarea terenurilor agricole[1]

    Prezentul act normativ își propune să stopeze expansiunea fenomenului de acaparare și concentrare a terenurilor din România, a pădurilor şi a apelor, sens în care cetăţenii străini, apatrizii și persoanele juridice străine, ori care nu au capital exclusiv românesc, nu vor mai putea dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor, a pădurilor şi a apelor, nu le vor mai putea arenda, concesiona, închiria; aceste persoane vor putea, în condițiile legii organice, să concesioneze sau să închirieze terenuri ce au drept destinaţie construcţii civile, comerciale, industriale.

    Terenurile

    Este din ce în ce mai cunoscut, atât la nivel global cât și european, așa-numitul fenomen de acaparare și concentrare al terenurilor. Acest fenomen constă într-un „proces de achiziționare pe scară largă de terenuri agricole fără consultarea populației locale în prealabil sau fără a obține aprobarea acesteia”[2] și se manifestă prin faptul că „limitează posibilitățile de care dispune populația locală de a gestiona în mod independent o exploatație și de a asigura producția de alimente”[3], pe de o parte, în timp ce, pe de altă parte „proprietarul se bucură (…) de dreptul de a utiliza resursele (terenul, suprafața de apă, pădurea) și beneficiile care decurg din utilizarea acestora”[4].

    De asemenea, constatăm faptul că „proprietatea funciară se concentrează din ce în ce mai mult în mâna unui număr limitat de companii de mari dimensiuni, ceea ce a dus la nașterea unei agriculturi industrializate în unele țări din Europa Centrală și de Est”[5].

    „Cumpărătorii nu sunt interesați (să achiziţioneze pământ n.n) în țările cu un nivel ridicat al prețurilor terenurilor”[6], astfel că „acapararea terenurilor are loc în principal în țările din Europa Centrală și de Est”[7].

    Cu privire la manifestarea acestui fenomen în România, Academia Română a emis recent un document intitulat „Punct de vedere cu privire la vânzarea terenurilor agricole” în cadrul căruia a luat act de faptul că „în prezent, în societatea românească sunt exprimate semnale de alarmă privind fenomenul de acaparare a terenurilor agricole, care (…) capătă notorietate în absența unor date oficiale privind evoluția tranzacțiilor cu terenuri agricole”[8].

    De asemenea, Academia Română a constatat și faptul că „amplificarea volumului tranzacţiilor de pe piaţa funciară românească are loc în contextul în care preţurile practicate în ţara noastră sunt mult mai reduse decât preţurile europene, făcând astfel foarte atractive terenurile agricole pentru capitalul străin, reprezentat atât de persoane fizice cât şi de persoane juridice, inclusiv fonduri de investiţii”[9].

    Într-un studiu realizat de către Transnational Institute (prin Sylvia Kay, Jonathan Peuch, Jennifer Franco) pentru Parlamentul European din mai 2015[10] referitor la acapararea terenurilor agricole la nivel european, printre altele, se arată:

    „În Polonia, statisticile oficiale par să indice că problema acaparării de terenuri agricole este relativ minoră. Între 1999 și 2005, cetățenii străini au achiziționat aproximativ 1400 ha de teren, adică mai puțin de 1% din totalul suprafeței agricole (…).

    În Slovacia, unde cetățenii străini pot cumpăra terenuri agricole prin crearea unei entități juridice, aceștia dețin aproximativ 20 000 ha, adică 1% din suprafața agricolă utilizată (…).

    În Republica Cehă, potrivit unui sondaj efectuat de către Uniunea Întreprinderilor Agricole din Cehia, cetățenii străini aveau în proprietate, în 2006, 90 000 ha de teren agricol (reprezentând 2,1% din totalul suprafeței agricole).

    În Lituania, experții estimează că în 2007 cetățenii străini dețineau între 12 000 și 15 000 ha de terenuri agricole (adică aproximativ 0,5% din total), 10 000-12 000 ha fiind posedate de circa 30 de persoane juridice străine, iar alte 1 000-3 000 ha de aproximativ 20 de persoane fizice.

    Potrivit informațiilor furnizate de cartea funciară din Letonia, în 2005 și în 2006 s-au derulat în această țară 427, respectiv, 512 de tranzacții cu terenuri la care a participat un cetățean străin. Aceste cifre reprezintă aproximativ 2% din vânzările care au avut loc în anii respectivi”[11].

    Conform avizului Comitetului Economic și Social European (în continuare „CESE”) din ianuarie 2015, în România, până la 10% din suprafețele agrare au ajuns în proprietatea unor investitori din țări terțe, iar alte 20-30% sunt controlate de investitori din UE[12].

    Asta era în 2015. Acum lucrurile se prezintă într-o situaţie mult mai gravă, chiar dacă instituţiile abilitate ale statului păstrează o tăcere condamnabilă în această direcţie.

    Faptul că la ora actuală nu există la nivel guvernamental o situaţie clară asupra terenurilor vândute, concesionate sau arendate străinilor, ne face să credem că la acest nivel s-a dat şi se dă în continuare dovadă de o mare iresponsabilitate.

    România este țara din UE în care amploarea fenomenului analizat a atins cele mai mari cote din întreaga Uniune Europeană, stare de fapt care reiese și din aceea că, spre exemplu, în România există cea mai mare întreprindere agricolă din UE, care își desfășoară activitatea pe aproximativ 65.000 hectare de teren agricol[13].

    Această situație dramatică în care se află România este reafirmată atât în studiul realizat de către Transnational Institute pentru Parlamentul European din mai 2015[14] cât și într-o foarte recentă investigație jurnalistică românească[15] din care rezultă faptul că peste 4,5 milioane de hectare din suprafața totală a României se află în momentul de față sub controlul străinilor, adică, de facto, o suprafață cât întreaga zonă istorică a Moldovei.

    În altă ordine de idei, mai întâi de toate, considerăm că este necesar să demitizăm susținerea potrivit căreia agricultura industrializată, intensivă, este mai eficientă decât cea practicată la scară redusă.

    Astfel, cercetători din domeniul agriculturii au înaintat teza potrivit căreia micile exploatații agricole familiale sunt cel puțin la fel de eficiente ca și întreprinderile agricole de mari dimensiuni[16].

    Potrivit acestor date, în ciuda faptului că 90% din exploatațiile agricole sunt exploatații familiale și prelucrează sub 25% din suprafețele agricole mondiale[17], totuși acestea produc 80% din alimentele consumate de populația Planetei.

    Prin urmare, chiar dacă întreprinderile promotoare ale industriei agricole la scară largă au în control terenurile cele mai fertile, au suportul tehnic și financiar optim și au acces la instrumente de irigație moderne, la modul general, ele consumă şi cele mai multe resurse. Acest lucru se datorează și nivelului scăzut de personal uman folosit în procesul producției, cu scopul de a maximiza profiturile.

    Pe de altă parte, dincolo de criteriul strict financiar, al profiturilor, exploatațiile agricole familiale sunt mult mai eficiente în păstrarea biodiversității, în întreținerea terenurilor. Ele au o contribuţie însemnată la economiile locale, furnizează locuri de muncă și înlesnesc coeziunea socială.

    De asemenea, ele sunt singurele care au un efect benefic asupra schimbărilor climatice[18].

    Același lucru este susținut atât în avizul CESE[19], cât și în studiul elaborat de International Institute pentru Parlamentul European[20].

    Efectele fenomenului pe care dorim să-l stopăm prin modificarea Constituției sunt dintre cele mai diverse și privesc, conform studiului intitulat „Amploarea fenomenului de acaparare a terenurilor UE” [21], chestiuni legate de marginalizarea agriculturii familiale și obstrucționarea accesului tinerilor și a viitorilor fermieri în domeniul agricol, apariția marilor întreprinderi agricole de tip corporatist ale căror trăsături sunt instabilitatea economică, afectarea mediului, productivitatea scăzută și ireversibilitatea modificărilor produse[22].

    Un alt efect nociv al acaparării resurselor naturale ale ţării, în general şi al acaparării terenurilor, în special, a fost distrugerea industriei româneşti din domeniu în trecut şi imposibilitatea refacerii ei în prezent, România devenind exportatoare de materii prime şi importatoare de produse finite (alimentare sau industriale).

    Mai mult, potrivit studiului elaborat de Transnational Institute, cât și avizului CESE anterior menționat, acest fenomen amenință securitatea și suveranitatea alimentară și tradițiile alimentare locale.

    Astfel, potrivit CESE „terenurile agricole constituie baza pentru producția alimentară, formând, prin urmare, o condiție prealabilă necesară pentru asigurarea securității alimentare”[23]. Astfel, „produsele alimentare și culturile de materie primă cultivate pe terenurile achiziționate sunt exportate în special în țările de origine ale investițiilor. Numai o mică parte a acestor culturi este destinată piețelor interne. Prin urmare, securitatea alimentară este invers proporțională cu gradul de acaparare a terenurilor”[24].

    Aceeași concluzie este asumată și de către Academia Română, potrivit căreia sunt întemeiate temerile privind securitatea alimentară a populației din România „în condițiile în care cele mai fertile terenuri s-ar afla în proprietatea unor entități cu interese economice diferite față de cele ale statului român”[25].

    Având în vedere cele expuse anterior, devin tot mai importante şi de luat în seamă studiile de specialitate potrivit cărora fenomenul acaparării și concentrării terenurilor pune în mare pericol posibilitatea de hrănire a populației[26].

    Mai mult, din punct de vedere social, s-a identificat și efectul depopulării zonelor în care se practică în prezent agricultura intensivă de tip industrial corporatist.

    Este unul dintre motivele pentru care România se confruntă în acest moment cu o gravă criză demografică.

    Astfel, goana după terenuri agricole și concentrarea proprietății asupra lor face ca exploatațiile agricole care au lucrat aceste terenuri anterior, să fie eliminate.

    Rezultatul este unul cât se poate de nefast: „pierderea de locuri de muncă și reducerea posibilităților de viață în zonele rurale”, fenomen care, de obicei, este „ireversibil, deoarece în lipsa unui capital suficient, micii producători sau întreprinderile nou înființate (tinerii fermieri) se confruntă cu mari dificultăți la achiziționarea (de terenuri n.n.) și reușita economică în acest sector” [27].

    Avizul instituției europene indică România ca exemplu de scădere maximă al numărului de lucrători din agricultură (8,9%/an între 2005 și 2010)[28], o creștere a șomajului ce a implicat, evident, costurile sociale inerente şi semnificative.

    Un exemplu grăitor pentru consecințele acaparării și concentrării terenurilor îl reprezintă Scoția, unde acum 200 de ani echivalentul ca mărime al Olandei a fost împărțit în terenuri cu suprafețe între 8.000 și 20.000 hectare care au fost vândute apoi investitorilor.

    În acel moment locuiau în acea zonă între 1,5 și 2 milioane de persoane. În prezent, parlamentul scoțian are pe ordinea de zi măsuri de repopulare a zonei[29], puternic afectată din punct de vedere demografic, ca urmare a depopulării din perioada imediat următoare practicării agriculturii intensive la scară industrială.

    În general, fenomenul analizat afectează în mod negativ nu doar aspectul demografic al ţării.

    Producția de alimente naturale, sănătoase și aspectele socio-ecologice sunt şi ele grav deteriorate de acest tip de agricultură industrială intensivă, dominată de întreprinderile mari.

    În plus, exploatațiile agricole mici sunt cele care contribuie la conservarea patrimoniului cultural și a stilului de viață rural, gestionează resursele naturale într-un mod durabil și fac ca dreptul de proprietate, în zonele rurale, să fie foarte dispersat pe plan geografic[30].

    Totodată, considerăm că fenomenul acaparării și concentrării terenurilor aduce atingere drepturilor fundamentale ale omului, aşa cum sunt acestea reglementate prin acte și tratate internaționale la care România este parte.

    Astfel, prin art. 11 din Pactul internațional al Națiunilor Unite privind drepturile economice, sociale și culturale[31], cât și prin art. 25 din Declarația Universală a Drepturilor Omului[32], statele au obligația să recunoască fiecărei persoane aflate pe teritoriul său dreptul la hrană suficientă și sigură, aspect care, în mod evident, are legătură și cu accesul la pământ, întrucât „pământul stă la baza producției de alimente”[33].

    În punctul său de vedere, Academia Română își exprimă opinia că „terenurile agricole reprezintă una dintre cele mai importante resurse naturale ale României şi gestionarea lor responsabilă reprezintă o garanţie pentru securitatea alimentară a generaţiilor care vor urma”.

    Citându-l pe marele agronom Gheorghe Ionescu-Şişeşti „Pământul este bogăţia principală a României. Dar… nu este o comoară nesecată, un bun inalterabil. Avem datoria să-l păstrăm şi să-l îngrijim, ca să rămână mereu izvorul de viaţă şi mijlocul de existenţă al poporului român”[34].

    Într-adevăr, aceasta este și opinia CESE potrivit căruia „terenurile nu reprezintă o marfă comercială care să poată fi fabricată în cantități mai mari. Pământul este o resursă finită, motiv pentru care el nu ar trebui să se supună normelor tipice ale pieței”[35].

    Totodată, aceeași instituție europeană afirmă că „o piață a terenurilor bazată exclusiv pe cele patru libertăți (de circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor) nu este suficientă pentru a face față riscului de discriminare și marginalizare legat de aspectele sensibile ale accesului la terenuri agricole, ale controlului asupra acestora și ale destinației ce le este atribuită”[36].

    Este cât se poate de evidentă discriminarea ţăranului român, a fermierului român, în acest proces de acaparare a terenurilor agricole şi nu numai.

    În continuare, vom mai aduce câteva argumente cu privire la admisibilitatea modificării constituționale ce o susținem, din punct de vedere al reglementărilor Uniunii Europene, cât și raportându-ne, pentru conformitate, la Constituția României.

    Suntem de părere că modificarea propusă de noi în ceea ce priveşte terenurile în general şi a terenurilor agricole în special, este conformă cu reglementările UE.

    Astfel, pe de o parte, chiar CESE constată faptul că „fenomenul concentrării unor suprafețe mari de teren în mâinile unor mari investitori neagricoli și ale marilor companii agrare reprezintă o amenințare gravă (…).

    Aceasta contravine modelului european al unei agriculturi durabile, multifuncționale și competitive, în bună măsură bazată pe exploatațiile agricole familiale și periclitează punerea în aplicare a obiectivelor formulate în art. 39 și art. 191 din T.F.U.E. Acest model se află în contradicție cu obiectivul structural al sectorului agrar de a dispune de proprietăți funciare cât mai dispersate, duce la deteriorarea ireversibilă a structurii economice în zona rurală și la o agricultură industrializată nedorită de societate”[37].

    „Politica funciară este de competența statelor membre”, fapt în virtutea căruia acestea „pot impune restricții privind tranzacțiile atunci când siguranța alimentară și energetică națională este periclitată sau dacă există un interes public major” [38].

    Iar aceste restricții sunt permise pentru a evita speculațiile, pentru a conserva tradițiile locale și pentru a asigura o utilizare adecvată a terenurilor”, aceasta chiar dacă, spune CESE, „astfel de restricții limitează principiul – consfințit în tratate – al liberei circulații a bunurilor și a capitalurilor”[39], întrucât sunt „justificate în contextul garantării securității alimentare”[40].

    Potrivit studiului elaborat de acelaşi International Institute pentru Parlamentul European[41], se recomandă Uniunii Europene să permită statelor membre o mai mare libertate de reglementare a tranzacțiilor cu privire la terenurile agricole de pe teritoriul lor și să solicite Curții Europene de Justiție să dea curs unei mai mari flexibilități în interpretarea principiului liberei circulații a capitalurilor.

    Ar trebui adâncite și extinse restricțiile justificabile la libera circulație a capitalurilor, în spiritul obiectivelor politice solide care sunt de interes public, pentru a permite statelor membre să dețină mai mult control, în această direcţie, printr-o mai mare capacitate de reglementare[42].

    În altă ordine de idei, în anul 2008 apare HG nr. 1460 pentru aprobarea Strategiei naţionale pentru dezvoltare durabilă – Orizonturi 2013-2020-2030, o strategie la care s-a lucrat multă vreme şi care a necesitat costuri considerabile de la Bugetul de Stat.

    Un document extrem de important care însă a fost ascuns dezbaterii publice. Acest fapt ridică multe semne de întrebare asupra bunei credinţe a autorităţilor din acea perioadă dar şi a celor care au preluat apoi puterea în România.

    În această strategie se stabilește, printre altele, ca obiectiv naţional „Creşterea dinamismului economic al zonelor rurale din România în condiţiile menţinerii echilibrului social prin dezvoltarea durabilă a agriculturii, silviculturii şi pescuitului, inclusiv a industriilor procesatoare aferente pentru satisfacerea optimă a nevoilor de hrană ale populaţiei şi pentru asigurarea conservării şi îmbunătăţirii resurselor naturale”.

    Pădurile

    Într-un comunicat al Academiei României se afirmă: Starea actuală a pădurilor României îngrijorează, în mod justificat, cele mai importante segmente ale societăţii româneşti. Constatarea, făcută acum mai bine de două decenii, potrivit căreia pădurile României sunt în declin, iar silvicultura în regres, este astăzi mai actuală ca oricând. Preşedintele României a luat iniţiativa, susţinută de Academia Română, de a introduce în legislaţia aferentă siguranţei naţionale prevederi prin care este considerată ameninţare la adresa siguranţei naţionale „orice acţiuni sau inacţiuni care lezează interesele economice strategice ale României, cele care au ca efect periclitarea, gestionarea ilegală, degradarea ori distrugerea resurselor naturale, fondului forestier, cinegetic ..…, cu consecinţe la nivel naţional sau regional”[43].

    În Strategia naţională pentru dezvoltare durabilă – Orizonturi 2013-2020-2030 aprobată prin HG nr. 1460/2008 de Guvernul României, referitor la silvicultura, se spune printre altele că „În completarea obiectivelor conţinute în Planul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007-2013, se recomandă următoarele măsuri suplimentare: elaborarea, cu concursul comunităţii academice de specialitate şi implementarea unui Program Naţional pentru Gestionarea Durabilă a Pădurilor care să prevadă: interzicerea reducerii suprafeţei totale a pădurilor; creşterea suprafeţei pădurilor cu cel puţin 200.000 hectare prin împădurirea în special a terenurilor degradate şi abandonate”.

    Noi considerăm că o primă măsură, absolut necesară pentru reglementarea silviculturii româneşti în direcţia satisfacerii interesului naţional dar şi a echilibrării ecosistemului românesc, în general, a întăririi siguranţei naţionale, în special, este interzicerea prin Constituţie a vânzării, concesionări sau închirierii terenurilor forestiere, a pădurilor, către cetăţeni străini sau persoane juridice străine, ori care nu au capital 100% românesc.

    Pădurea, alături de terenuri şi ape, este o resursă naturală vitală care a aparţinut întotdeauna, în exclusivitate, neamului nostru, naţiunii noastre şi aşa trebuie să rămână.

    Altfel, vom afecta cu siguranţă soarta generaţiile viitoare şi nu avem acest drept, nici în faţa propriei noastre conştiinţe şi nici în faţa lui Dumnezeu.

    Apele

    De asemenea, într-un demers științific de colaborare între Politehnica din Milano, Italia, și Universitatea din Virginia, Statele Unite, cercetătorii acestor instituții au identificat ca fiind un corolar al fenomenului acaparării terenurilor, un alt fenomen: acela al acaparării apelor[44].

    Prin urmare, pentru întărirea şi clarificarea art.136 aliniat 3, referitor la ape şi care lasă loc la interpretări, considerăm că trebuie menţionat clar la art.44 aliniat 2 din Constituţia României faptul că apele ţări nu pot face, în niciun caz, obiectul vânzării, concesionării sau al închirierii lor către persoane fizică sau juridice străine.

    Şi avem această poziţie ţinând cont de importanţa deosebită a acestei resurse naturale fundamentale, dar şi de o preconizată criză a apei la nivel mondial, criză anunţată de oamenii de ştiinţă din mai multe Instituţii de cercetare[45].

    Acestea sunt motivele pentru care solicităm în mod expres menţionarea clară şi fără echivoc a acestui lucru în Constituţia României, la art. 44 aliniat 2.

    Concluzii

    Pământul, apa şi pădurea sunt resurse naturale fundamentale, de esenţă, ale ţării şi ele trebuie protejate întrucât fac parte din patrimoniul naţional şi aparţin trecutului, prezentului şi viitorului naţiunii noastre, aparţin generaţiilor de ieri, celor de astăzi dar şi celor de mâine.

    Ele nu sunt o marfă ci fac parte din teritoriul sacru al României, care conform Constituţiei, art.3 alineat (1) este inalienabil.

    Consecințele pe termen lung ale acaparării terenurilor ţării, a pădurilor şi a apelor de către străini, sunt de o gravitate extremă, acest fenomen fiind cât se poate de clar un atac la siguranţa naţională a ţării, el lezând grav interesele strategice economice şi sociale ale României.

    În timp ce alte țări europene au luat şi iau măsuri stricte de protejare a acestora, acapararea lor de către străini fiind declarată subiect de securitate națională, autoritățile române, până acum, nu au luat nicio măsură de protecţie reală. Acest fapt a dus la situaţia gravă actuală a afectării patrimoniului naţional, a risipirii, printr-o înstrăinare necontrolată către străini, a acestor resurse naturale vitale (terenurile agricole, pădurile şi apele) înstrăinare care poate fi uşor constatată în acest moment.

    Mai mult, inexistenţa la nivel naţional a unor evidenţe clare asupra situaţiei proprietăţii asupra terenurilor agricole o considerăm ca fiind o gravă eroare autorităţilor, ca să nu spunem mai mult.

    Păstrarea terenurilor agricole, a pădurilor, în proprietatea cetățenilor români şi în proprietate publică, dar şi păstrarea apelor în proprietate publică exclusivă, devine mai mult ca oricând, o necesitate strategică.

    Şi aceasta pentru că printr-o agricultură şi o silvicultură autohtonă puternică îndreptată spre realizarea prioritară a interesului naţional şi asigurarea protecţiei mediului la nivel european, printr-o reglementare judicioasă a exploatării şi conservării apelor în aceleaşi direcţii, va avea loc în mod automat şi dezvoltarea celorlalte ramuri ale economiei româneşti, fapt care poate face din Romania una dintre cele mai puternice şi mai respectate ţări din Europa.

    În opoziţie, continuarea vânzării, arendării, concesionări sau închirierii acestora către străini va prăbuşi în mod sigur ţara, va afecta grav siguranța națională și interesul nostru național a cărei protecţie este impusă de art. 135 alin. (2) din Constituția României.

    Iar odată cu pierderea pământului, a pădurilor şi a apelor ne vom pierde, cu certitudine, şi suveranitatea.

    Vrem să fim pe deplin stăpâni pe resursele ţării noastre, să le controlăm în mod eficient şi să le folosim aşa cum credem noi de cuvinţă şi nu după cum ne dictează alţii.

    S-a vândut străinilor mult prea mult din pământul şi pădurile ţării. Acest lucru trebuie oprit imediat, în totalitate. Nu ne mai putem permite să înstrăinăm aceste resurse esenţiale pentru ţară, în niciun fel de condiţii, străinilor.

    Noi, iniţiatorii acestui Proiect de modificarea a art.44 aliniat 2 din Constituţie, suntem de părere că modificarea pe care o susținem este una atât în litera cât și în spiritul Constituției României.

    Astfel, pe de o parte, aceasta se încadrează în limitele revizuirii Constituției reglementate de art. 152 alin. (2) din Constituția României.

    Aceasta deoarece limita revizuirii Constituției privește acele restrângeri ale drepturilor și libertăților cetățenilor români, nu și ale străinilor, apatrizilor, ori ale persoanelor juridice străine.

    Pe de altă parte, această modificare este în spiritul Constituției, deoarece prin această transformare s-ar întări prevederile art. 1, art. 3, art. 45, art. 135, 136 și art. 152 din Constituție, cât și prin art. 20 s-ar confirma art. 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 5 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, art. 11 din Pactul internațional al Națiunilor Unite privind drepturile economice, sociale și culturale, cât și art. 25 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

    De asemenea, această modificare este constituțională și nu încalcă nici angajamentele asumate de România în cadrul Uniunii Europene, deoarece așa cum am arătat mai sus, modificarea privește domeniul securității naționale, iar potrivit angajamentelor europene, acest domeniu este și rămâne în competența strictă, exclusivă, a statelor naționale.

    Astfel, potrivit art. 4 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană „Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, precum și identitatea lor națională, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale, inclusiv în ceea ce privește autonomia locală și regională. Aceasta respectă funcțiile esențiale ale statului și în special pe cele care au ca obiect asigurarea integrității sale teritoriale, menținerea ordinii publice și apărarea securității naționale. În special, securitatea națională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru”.

    În acest sens, a fost formulat și răspunsul Comisarului European pentru agricultură, Phil Hogan, dat europarlamentarilor în cadrul ședinței Comisiei pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală din Parlamentul European din 24 mai 2016, potrivit căruia este în sarcina fiecărui stat să aibă grijă de propriul patrimoniu[46].

    Modificarea propusă de noi trebuie să fie interpretată ca fiind constituțională întrucât, aşa cum a fost deja redat în doctrina de specialitate…. „Un popor are întotdeauna dreptul de a revizui, de a reforma și de a schimba Constituția sa”.

    Mai mult decât atât…„O generație nu poate aservi legilor sale generațiile viitoare”[47], iar „un popor are un drept imprescriptibil la revizuirea Constituției”[48].

    Totodată, istoria a demonstrat că o Constituție nu poate pretinde dreptul la eternitate, „că în lumea de azi niciun instrument juridic, oricât ar fi el de important – și cu atât mai puțin o Constituție – nu poate rămâne în afara transformărilor critice a experiențelor acumulate”[49].

    Practic, experiențele acumulate în ultimii ani, cele referitoare la consecințele fenomenului de acaparare a terenurilor, pădurilor și apelor, sunt de natură să susțină constituționalitatea modificării propuse de noi.

    Mai mult, în Raportul Comisiei Prezidențiale de Analiză a Regimului Politic și Constituțional din România se afirmă că „blocarea evoluțiilor, prin apariția unor obstacole constituționale este de natură să creeze premisele unor conflicte artificiale”[50]

    Prin urmare, ar fi înțelept să ni se permită modificarea Constituției în sensul menționat de noi pentru a putea permite acesteia să reziste la încercarea timpului.

    Altminteri, „excesiva imobilitate a Constituției ar fi o amenințare pentru ea însăși, deoarece nu ar mai putea fi schimbată decât prin forță”[51].

    Pentru toate motivele expuse mai sus, în temeiul art. 150 din Constituția României, noi membrii Comitetului de Initiativa, legal constituit, supunem Parlamentului României spre adoptare Proiectul de lege de revizuire a Constituției, în redactarea alăturată.

    Prezenta anexă face parte integrantă din declaraţia autentificată a Comitetului de iniţiativă sub numărul 1590/14.09.2016.

    1. BĂLAN TEODOR
    2. BĂNUŢ ELENA
    3 BERENGHI CĂTĂLIN-IOAN
    4. CĂLĂPĂREANU ION
    5. CERNESCU IUSTINA MARILENA
    6. CORBEANU VASILE-VALI
    7. COSTEA CARMEN-GABRIELA
    8. DUMITRU FLORIAN-EMIL
    9. FÜLÖP BEATRICE-RITA
    10. GHEORGHE FLORIAN
    11. HERŢA ADRIANA-MARIA
    12. HOREANU AUREL
    13. IONESCU VIRGIL-BOGDAN
    14. IONIŢĂ IONELA
    15. LĂONEANU MARILENA
    16. MIHALCEA LUXANDRA
    17. MUSCA DIMITRIE
    18. NEGOESCU MIHAI-BOGDAN
    19. NEGOESCU SONIA
    20. PALCĂU ARALD-SERGIU
    21. PAVEL MARIA-RODICA
    22. PETROVA TAMARA
    23. POPESCU IONEL-CRĂCIUN
    24. POPESCU MIRCEA
    25. SĂRMĂŞAN SEVER
    26. SĂVESCU PETRE
    27. ŞERB MARCEL-GHEORGHE
    28. TODEA ALEXANDRA-MARIA
    29. TODEA DORINA-CARMEN
    30. TODEA PETRU-ADRIAN
    31. TOROICAN IOAN
    32. TURC RADU-LUCIAN
    33. URECHE EMIL

    REFERENDUM NAŢIONAL


    PROIECT DE MODIFICARE A CONSTITUȚIEI

    proiect de lege pentru modificarea art. 44 alin. (2) teza a II-a din Constituția României

    Forma actuală a art. 44 teza a II-a din Constituția României

    „Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală”.

    Forma propusă a art. 44 teza a II-a din Constituția României…

    „Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini, apatrizii și persoanele juridice străine ori care nu au capital exclusiv românesc nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, pădurilor şi a apelor, nu le pot arenda, concensiona, închiria.

    Prin excepţie, cetăţenii străini, apatrizii și persoanele juridice străine ori care nu au capital exclusiv românesc, conform legii organice, pot concesiona, închiria, numai terenuri care au destinaţia construcţii civile, comerciale, industriale”.



    EXPUNERE DE MOTIVE

    privind adoptarea proiectului de lege pentru modificarea art. 44 alin. (2) teza a II-a din Constituția României

    „Purtătorii conştiinţei istorice au datoria să stabilească şi să impună păstrarea şi valorificarea PĂMÂNTULUI, ca sursă esenţială a securităţii şi siguranţei alimentare, ca izvor de existenţă a generaţiilor de astăzi şi a celor de mâine”

    Punct de vedere al Academiei Române privind

    vânzarea terenurilor agricole[1]

    Prezentul act normativ își propune să stopeze expansiunea fenomenului de acaparare și concentrare a terenurilor din România, a pădurilor şi a apelor, sens în care cetăţenii străini, apatrizii și persoanele juridice străine, ori care nu au capital exclusiv românesc, nu vor mai putea dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor, a pădurilor şi a apelor, nu le vor mai putea arenda, concesiona, închiria; aceste persoane vor putea, în condițiile legii organice, să concesioneze sau să închirieze terenuri ce au drept destinaţie construcţii civile, comerciale, industriale.

    Terenurile

    Este din ce în ce mai cunoscut, atât la nivel global cât și european, așa-numitul fenomen de acaparare și concentrare al terenurilor. Acest fenomen constă într-un „proces de achiziționare pe scară largă de terenuri agricole fără consultarea populației locale în prealabil sau fără a obține aprobarea acesteia”[2] și se manifestă prin faptul că „limitează posibilitățile de care dispune populația locală de a gestiona în mod independent o exploatație și de a asigura producția de alimente”[3], pe de o parte, în timp ce, pe de altă parte „proprietarul se bucură (…) de dreptul de a utiliza resursele (terenul, suprafața de apă, pădurea) și beneficiile care decurg din utilizarea acestora”[4].

    De asemenea, constatăm faptul că „proprietatea funciară se concentrează din ce în ce mai mult în mâna unui număr limitat de companii de mari dimensiuni, ceea ce a dus la nașterea unei agriculturi industrializate în unele țări din Europa Centrală și de Est”[5].

    „Cumpărătorii nu sunt interesați (să achiziţioneze pământ n.n) în țările cu un nivel ridicat al prețurilor terenurilor”[6], astfel că „acapararea terenurilor are loc în principal în țările din Europa Centrală și de Est”[7].

    Cu privire la manifestarea acestui fenomen în România, Academia Română a emis recent un document intitulat „Punct de vedere cu privire la vânzarea terenurilor agricole” în cadrul căruia a luat act de faptul că „în prezent, în societatea românească sunt exprimate semnale de alarmă privind fenomenul de acaparare a terenurilor agricole, care (…) capătă notorietate în absența unor date oficiale privind evoluția tranzacțiilor cu terenuri agricole”[8].

    De asemenea, Academia Română a constatat și faptul că „amplificarea volumului tranzacţiilor de pe piaţa funciară românească are loc în contextul în care preţurile practicate în ţara noastră sunt mult mai reduse decât preţurile europene, făcând astfel foarte atractive terenurile agricole pentru capitalul străin, reprezentat atât de persoane fizice cât şi de persoane juridice, inclusiv fonduri de investiţii”[9].

    Într-un studiu realizat de către Transnational Institute (prin Sylvia Kay, Jonathan Peuch, Jennifer Franco) pentru Parlamentul European din mai 2015[10] referitor la acapararea terenurilor agricole la nivel european, printre altele, se arată:

    „În Polonia, statisticile oficiale par să indice că problema acaparării de terenuri agricole este relativ minoră. Între 1999 și 2005, cetățenii străini au achiziționat aproximativ 1400 ha de teren, adică mai puțin de 1% din totalul suprafeței agricole (…).

    În Slovacia, unde cetățenii străini pot cumpăra terenuri agricole prin crearea unei entități juridice, aceștia dețin aproximativ 20 000 ha, adică 1% din suprafața agricolă utilizată (…).

    În Republica Cehă, potrivit unui sondaj efectuat de către Uniunea Întreprinderilor Agricole din Cehia, cetățenii străini aveau în proprietate, în 2006, 90 000 ha de teren agricol (reprezentând 2,1% din totalul suprafeței agricole).

    În Lituania, experții estimează că în 2007 cetățenii străini dețineau între 12 000 și 15 000 ha de terenuri agricole (adică aproximativ 0,5% din total), 10 000-12 000 ha fiind posedate de circa 30 de persoane juridice străine, iar alte 1 000-3 000 ha de aproximativ 20 de persoane fizice.

    Potrivit informațiilor furnizate de cartea funciară din Letonia, în 2005 și în 2006 s-au derulat în această țară 427, respectiv, 512 de tranzacții cu terenuri la care a participat un cetățean străin. Aceste cifre reprezintă aproximativ 2% din vânzările care au avut loc în anii respectivi”[11].

    Conform avizului Comitetului Economic și Social European (în continuare „CESE”) din ianuarie 2015, în România, până la 10% din suprafețele agrare au ajuns în proprietatea unor investitori din țări terțe, iar alte 20-30% sunt controlate de investitori din UE[12].

    Asta era în 2015. Acum lucrurile se prezintă într-o situaţie mult mai gravă, chiar dacă instituţiile abilitate ale statului păstrează o tăcere condamnabilă în această direcţie.

    Faptul că la ora actuală nu există la nivel guvernamental o situaţie clară asupra terenurilor vândute, concesionate sau arendate străinilor, ne face să credem că la acest nivel s-a dat şi se dă în continuare dovadă de o mare iresponsabilitate.

    România este țara din UE în care amploarea fenomenului analizat a atins cele mai mari cote din întreaga Uniune Europeană, stare de fapt care reiese și din aceea că, spre exemplu, în România există cea mai mare întreprindere agricolă din UE, care își desfășoară activitatea pe aproximativ 65.000 hectare de teren agricol[13].

    Această situație dramatică în care se află România este reafirmată atât în studiul realizat de către Transnational Institute pentru Parlamentul European din mai 2015[14] cât și într-o foarte recentă investigație jurnalistică românească[15] din care rezultă faptul că peste 4,5 milioane de hectare din suprafața totală a României se află în momentul de față sub controlul străinilor, adică, de facto, o suprafață cât întreaga zonă istorică a Moldovei.

    În altă ordine de idei, mai întâi de toate, considerăm că este necesar să demitizăm susținerea potrivit căreia agricultura industrializată, intensivă, este mai eficientă decât cea practicată la scară redusă.

    Astfel, cercetători din domeniul agriculturii au înaintat teza potrivit căreia micile exploatații agricole familiale sunt cel puțin la fel de eficiente ca și întreprinderile agricole de mari dimensiuni[16].

    Potrivit acestor date, în ciuda faptului că 90% din exploatațiile agricole sunt exploatații familiale și prelucrează sub 25% din suprafețele agricole mondiale[17], totuși acestea produc 80% din alimentele consumate de populația Planetei.

    Prin urmare, chiar dacă întreprinderile promotoare ale industriei agricole la scară largă au în control terenurile cele mai fertile, au suportul tehnic și financiar optim și au acces la instrumente de irigație moderne, la modul general, ele consumă şi cele mai multe resurse. Acest lucru se datorează și nivelului scăzut de personal uman folosit în procesul producției, cu scopul de a maximiza profiturile.

    Pe de altă parte, dincolo de criteriul strict financiar, al profiturilor, exploatațiile agricole familiale sunt mult mai eficiente în păstrarea biodiversității, în întreținerea terenurilor. Ele au o contribuţie însemnată la economiile locale, furnizează locuri de muncă și înlesnesc coeziunea socială.

    De asemenea, ele sunt singurele care au un efect benefic asupra schimbărilor climatice[18].

    Același lucru este susținut atât în avizul CESE[19], cât și în studiul elaborat de International Institute pentru Parlamentul European[20].

    Efectele fenomenului pe care dorim să-l stopăm prin modificarea Constituției sunt dintre cele mai diverse și privesc, conform studiului intitulat „Amploarea fenomenului de acaparare a terenurilor UE” [21], chestiuni legate de marginalizarea agriculturii familiale și obstrucționarea accesului tinerilor și a viitorilor fermieri în domeniul agricol, apariția marilor întreprinderi agricole de tip corporatist ale căror trăsături sunt instabilitatea economică, afectarea mediului, productivitatea scăzută și ireversibilitatea modificărilor produse[22].

    Un alt efect nociv al acaparării resurselor naturale ale ţării, în general şi al acaparării terenurilor, în special, a fost distrugerea industriei româneşti din domeniu în trecut şi imposibilitatea refacerii ei în prezent, România devenind exportatoare de materii prime şi importatoare de produse finite (alimentare sau industriale).

    Mai mult, potrivit studiului elaborat de Transnational Institute, cât și avizului CESE anterior menționat, acest fenomen amenință securitatea și suveranitatea alimentară și tradițiile alimentare locale.

    Astfel, potrivit CESE „terenurile agricole constituie baza pentru producția alimentară, formând, prin urmare, o condiție prealabilă necesară pentru asigurarea securității alimentare”[23]. Astfel, „produsele alimentare și culturile de materie primă cultivate pe terenurile achiziționate sunt exportate în special în țările de origine ale investițiilor. Numai o mică parte a acestor culturi este destinată piețelor interne. Prin urmare, securitatea alimentară este invers proporțională cu gradul de acaparare a terenurilor”[24].

    Aceeași concluzie este asumată și de către Academia Română, potrivit căreia sunt întemeiate temerile privind securitatea alimentară a populației din România „în condițiile în care cele mai fertile terenuri s-ar afla în proprietatea unor entități cu interese economice diferite față de cele ale statului român”[25].

    Având în vedere cele expuse anterior, devin tot mai importante şi de luat în seamă studiile de specialitate potrivit cărora fenomenul acaparării și concentrării terenurilor pune în mare pericol posibilitatea de hrănire a populației[26].

    Mai mult, din punct de vedere social, s-a identificat și efectul depopulării zonelor în care se practică în prezent agricultura intensivă de tip industrial corporatist.

    Este unul dintre motivele pentru care România se confruntă în acest moment cu o gravă criză demografică.

    Astfel, goana după terenuri agricole și concentrarea proprietății asupra lor face ca exploatațiile agricole care au lucrat aceste terenuri anterior, să fie eliminate.

    Rezultatul este unul cât se poate de nefast: „pierderea de locuri de muncă și reducerea posibilităților de viață în zonele rurale”, fenomen care, de obicei, este „ireversibil, deoarece în lipsa unui capital suficient, micii producători sau întreprinderile nou înființate (tinerii fermieri) se confruntă cu mari dificultăți la achiziționarea (de terenuri n.n.) și reușita economică în acest sector” [27].

    Avizul instituției europene indică România ca exemplu de scădere maximă al numărului de lucrători din agricultură (8,9%/an între 2005 și 2010)[28], o creștere a șomajului ce a implicat, evident, costurile sociale inerente şi semnificative.

    Un exemplu grăitor pentru consecințele acaparării și concentrării terenurilor îl reprezintă Scoția, unde acum 200 de ani echivalentul ca mărime al Olandei a fost împărțit în terenuri cu suprafețe între 8.000 și 20.000 hectare care au fost vândute apoi investitorilor.

    În acel moment locuiau în acea zonă între 1,5 și 2 milioane de persoane. În prezent, parlamentul scoțian are pe ordinea de zi măsuri de repopulare a zonei[29], puternic afectată din punct de vedere demografic, ca urmare a depopulării din perioada imediat următoare practicării agriculturii intensive la scară industrială.

    În general, fenomenul analizat afectează în mod negativ nu doar aspectul demografic al ţării.

    Producția de alimente naturale, sănătoase și aspectele socio-ecologice sunt şi ele grav deteriorate de acest tip de agricultură industrială intensivă, dominată de întreprinderile mari.

    În plus, exploatațiile agricole mici sunt cele care contribuie la conservarea patrimoniului cultural și a stilului de viață rural, gestionează resursele naturale într-un mod durabil și fac ca dreptul de proprietate, în zonele rurale, să fie foarte dispersat pe plan geografic[30].

    Totodată, considerăm că fenomenul acaparării și concentrării terenurilor aduce atingere drepturilor fundamentale ale omului, aşa cum sunt acestea reglementate prin acte și tratate internaționale la care România este parte.

    Astfel, prin art. 11 din Pactul internațional al Națiunilor Unite privind drepturile economice, sociale și culturale[31], cât și prin art. 25 din Declarația Universală a Drepturilor Omului[32], statele au obligația să recunoască fiecărei persoane aflate pe teritoriul său dreptul la hrană suficientă și sigură, aspect care, în mod evident, are legătură și cu accesul la pământ, întrucât „pământul stă la baza producției de alimente”[33].

    În punctul său de vedere, Academia Română își exprimă opinia că „terenurile agricole reprezintă una dintre cele mai importante resurse naturale ale României şi gestionarea lor responsabilă reprezintă o garanţie pentru securitatea alimentară a generaţiilor care vor urma”.

    Citându-l pe marele agronom Gheorghe Ionescu-Şişeşti „Pământul este bogăţia principală a României. Dar… nu este o comoară nesecată, un bun inalterabil. Avem datoria să-l păstrăm şi să-l îngrijim, ca să rămână mereu izvorul de viaţă şi mijlocul de existenţă al poporului român”[34].

    Într-adevăr, aceasta este și opinia CESE potrivit căruia „terenurile nu reprezintă o marfă comercială care să poată fi fabricată în cantități mai mari. Pământul este o resursă finită, motiv pentru care el nu ar trebui să se supună normelor tipice ale pieței”[35].

    Totodată, aceeași instituție europeană afirmă că „o piață a terenurilor bazată exclusiv pe cele patru libertăți (de circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor) nu este suficientă pentru a face față riscului de discriminare și marginalizare legat de aspectele sensibile ale accesului la terenuri agricole, ale controlului asupra acestora și ale destinației ce le este atribuită”[36].

    Este cât se poate de evidentă discriminarea ţăranului român, a fermierului român, în acest proces de acaparare a terenurilor agricole şi nu numai.

    Politică

    România

    Urmăriți-ne pe Google+

    Urmăriți-ne pe Twitter!

    Urmăriți-ne pe Youtube!