• Ultimele știri

    luni, 19 septembrie 2016

    Cel mai longeviv om din lume a fost român: Maştei din Osoi. A trăit 148 de ani hrănindu-se cu aceste bucate!

    “Doar nu vrei să trăieşti cât Maştei?”. Aşa glumesc oamenii din Osoi, cu bătrânii din sat care trec de 80 de ani. E o vorbă veche, de când lumea, de pe vremea când Maştei însuşi avea vreo sută de ani! De atunci, ar mai fi trăit, se zice, încă jumătate de veac, până în ’52.


    Aflat în atenţia unor somităţi ştiinţifice, precum Ana Aslan şi I. C. Parhon, cazul bătrânului Maftei Pop din Osoi a fost ignorat pe nedrept, vreme de câteva decenii, scrie Formula AS. Documente găsite recent în arhive arată că românul din satul Osoi ar fi trăit nu mai puţin de 148 de ani! O poveste unică, în spatele căreia se află omenia rară a unui sat din judeţul Cluj.

    Iisus, cel de fiecare zi

    În dimineaţa aceea de martie 1952, când Iuliana lui Beldean s-a pornit pe uliţă, din poartă în poartă, să le spună oamenilor că s-a prăpădit Maştei, satul întreg s-a înnegurat. Murise omul pe care moartea părea să-l fi uitat pentru totdeauna acolo, printre ei. Murise Maştei cel singuratic, cel mai bătrân om din Osoi şi poate din lume! Nori negri, ca baticurile văduvelor, s-au abătut dinspre Cluj, grăbiţi la priveghi de clopotele biseri­cuţei de lemn . “S-o prăpădit bietu’ ce Maştei!”. “S-o pră­pă­dit bietu’ ce Maştei…”. Îngânată de zarva co­­piilor, vestea i-a scos pe toţi oamenii din că­tun la porţile caselor. Nici n-a ajuns bine din­tr-un capăt în celălalt al satului, că s-a pus pe o ploaie grea, apăsă­toare, ca-n zilele în care, gă­sindu-l pe Maştei întins pe un pat de fân în şura lor, oamenii din sat dădeau fuga în şpaiţ, să-i adu­că ceva de mâncare. “Iar avem mu­sa­firi! Hai să punem un păhărel de ţuică şi un dărab de mân­care pentru bietul om!”.

    De când era lumea lume, generaţie după ge­neraţie, oamenii din Osoi au avut grijă de Maş­tei ca de propriii lor bunici. “Omul nimărui”, veneticul ajuns în sat pe când niciunul dintre cei în viaţă nu se născuse măcar, bătrânul Maş­tei, omul de care moartea uitase, devenise unul de-ai lor. Nu era familie care să nu-l fi găzduit, o noapte măcar, pe prispa casei, nu era familie care să nu-şi fi rupt, cu toată foametea anilor de sărăcie şi de război, un dărab de mămăligă şi o ceapă, ca să le îm­partă cu Maştei. Pentru oamenii cu frica lui Dumnezeu, bătrânul Maş­tei fusese, mereu şi mereu, repetat ca-ntr-o mă­tanie, Iisus-ul în chip de sărac care le călca pra­gul pentru un loc unde să pună capul în nopţile ploioase, flămândul care are nevoie de o pres­cură cât de mică de mâncare, însetatul căruia creştineşte se face să-i ieşi în întâmpinare cu o ulcică de apă, beteagul pe care scrie la Scripturi să-l speli şi să-l oblojeşti.

    O viaţă de pustnic

    Maştei nu cunoscuse nici banul, nici con­fortul. Şi nici nu punea seamă pe lucrurile as­tea. A trăit toată viaţa ca un pustnic, mulţu­min­du-se cu puţinul ce le prisosea celorlalţi, atent, mereu, să nu fie corvoadă pentru nimeni. A refuzat tot timpul să doarmă în vreo cămeruţă, într-un pat, “ca oamenii”. Vara se culca pe unde apuca, sub cerul liber, când bătea o ploicică, se ascundea pe sub un pom, într-un pridvor sau într-o şură, iar iernile îşi găsea loc în vreun fânaţ mai ferit sau în poieţi, lângă animalele ţăranilor din sat. “Se învelea cu o bundă, de era frig, iar ca să-şi pună sub cap nu cerea altceva decât o bucată de lemn!”, şi-l aminteşte badea Simion Găvruş, privind spre poiata din curtea sa, în care bătrânul a dormit de atâtea ori… Oţelit de traiul greu, Maştei avea o forţă ieşită din comun. “Era un om zdravăn, cum n-ai mai pomenit. Aşa, cât io cu Delu, încă mai bine, apoi înalt şi gros”, îmi explică badea Găvruş, arătând spre Ale­xandru Duma, un vecin bine legat, în puterea vârstei. Bătrânii de azi şi-l amintesc şi acum pe Maştei cărând, la peste 100 de ani, corni grei de lemn dintr-o pădure aflată peste câteva dealuri de sat, la peste 4 kilometri distanţă!

    Îi plăcea mult să meargă la pădure lui Maştei! Acolo era “în legea lui”, hălăduind ziua întreagă printre arbori şi tufe, apoi pe pajişti şi prin livezi, prin poieniţe, singur cu gândurile sale, scrutând orizontul cu ochii aceia întunecaţi, al căror mister nimeni nu a reuşit să-l desluşească… Când se apropia toamna, Maştei nu se dădea pe-o lume! Se afunda din nou în pădure, în cău­tarea lemnelor de foc. Făcea grămezi mari, “ca bodiul de fân”, pe care le lua la spinare şi le aducea, cu pasul său mare, repezit, familiilor din sat. Stătea numai cât să-şi tragă sufletul şi să-şi ia “premânda”, mâncarea cu care îl aşteptau sătenii, apoi o lua din nou din loc, sin­gur, doar el cu gândurile sale. Până în ultimii ani ai vie­ţii, când vârsta i-a mai înmuiat puterea, muncise pentru fiecare îmbucătură de pâine pe care i-au dat-o oamenii şi pentru fiecare petec de fân pe care s-a întins prin bătă­turile Osoiului. Indiferent la ce muncă se înhăma, răsplata pe care o cerea era aceeaşi: un dărab de mă­mă­ligă şi ce-o mai fi pe lângă ea.

    Era un om liber. Un singuratic care îşi luase lumea în cap la 40 şi ceva de ani, când a plecat din Valea Loz­nei. Din sat în sat, a ajuns până în Osoi. Un colţ de rai as­cuns între dealuri pline de livezi, despărţite de firi­cele de apă, în care oile se bălăcesc cât e ziua de lun­gă. Aici, la Osoi, a dat peste oameni primitori, care nu l-au luat în râs pentru că nu era însurat şi nici nu l-au bat­jocorit că nu-şi ridicase barem o căsuţă până la vâr­sta sa. Nimeni nu l-a judecat şi nimeni nu a stat să-l des­coasă ce anume l-a mânat să se ascundă de lume, într-un capăt de ţară precum Osoiul. “Cine ştie ce-o fi pătimit bietu’ de Maştei şi ce păcate grele duce în su­flet?”. Lumea a înţeles că Maştei ducea cu el vreun mare blestem sau vreun necaz greu şi l-a lăsat cu ale lui. Aşa a trăit omul, în bună pace, în Osoi, peste 100 de ani…

    De-un leat cu brazii

    De la o vreme, imediat după Al Doilea Război Mon­dial, se dusese vestea că Maştei ar fi cel mai bătrân om din ţară sau chiar din lume. Dar ţăranii din Osoi nu puseseră prea mult seamă pe asta, aveau ei alte griji. Pen­tru ei, Maştei avea, cum avusese şi pentru părinţii lor, “ca la 100 de ani”. Nimeni nu-l cunoscuse altfel decât bătrân! Odată, însă, într-un an, îşi amintesc cei mai în vârstă dintre locuitori, s-a făcut un fel de festi­vitate în curtea şcolii din comună, la Ciu­băncuţa, iar învăţătorul şi alţi oameni de vază din sat l-au adus pe Maştei în faţa copiilor şi le-au zis că om mai bătrân ca el nu s-o mai po­menit cât îi lumea de largă. Atunci, co­piii i-au cântat bătrânului Maştei “Mulţi ani trăias­că!”, i-au cântat cu glas tare, cum îi rugase învăţă­torul cu o zi înainte de serbare. Arăta bătrân de tot Maştei din Osoi, cu riduri arse de soare şi înăsprite de vânt, dar părul tot nu-i era cu totul alb, iar de mişcat, se mişca precum un holtei. Nu mai auzea aproape deloc, dar avea o privire de foc, atentă după orice mişcare, îndără­tul ochi­lor aceia negri şi misterioşi, mi-l descrie badea Simion. N-a mai trecut mult, iar doctori mari de la oraş au început să vină să-l cerceteze pe bătrân. Asta le-a dat de bănuit ţăranilor că, într-adevăr, era ceva ieşit din comun cu Maştei al lor. Nu mai departe de 3 zile înainte să moară, domnii de la oraş veniseră din nou. Au zis că vor să-l tragă în chip, iar femeile din sat l-au spălat şi l-au aranjat, i-au pus cămaşă nealcoşă, de costum popular, să nu se facă Osoiul de mân­dra minune, când or veni să-l pozeze pe Maştei. Au ales şi un loc frumos pentru poză, în spatele unei case din josul comunei, între nişte brazi falnici, de-un leat cu moşul. “Maştei era bine, că doar mama l-o dus la pozat. Nu avea niciun bai, se miraseră şi domnii ceia cum se poate ca un om de etatea sa să arate aşa bine… Şi, numa’ bine, după 3 zile, Maştei nu mai era!”, îşi aminteşte Maria Szabo. Moartea îl uitase printre coclaurile înverzite ale Osoiului, în cel mai îndepărtat cotlon din Raionul Dej de odini­oară, dar, de cum a devenit “cineva” bietu’ Maş­tei, de cum a fost căutat de domnii cei mari de la Bucureşti, uite că şi-a amintit şi moartea de el… La asta se gândeau bătrânii satului, în di­mineaţa ploioasă de 16 martie 1952. Între timp, câţiva ţărani mai vrednici se apucaseră deja să pună mână de la mână ca să-i facă lui Maştei o îngropăciune creştinească şi o slujbă de pomenire, aşa cum se cădea pentru unul de-ai lor.

    1952 minus 1804

    De cum a aflat satul despre moartea lui Maştei, Iu­liana Beldean s-a pus pe drumuri, să rezolve cu ac­tele de “comândare” pentru Pop Maftei, cum apărea în scrip­te Maştei din Osoi. S-a dus la Ciubăncuţa, în co­mună, la Sfatul Popular, în vreme ce câţiva din sat au fugit tocmai la Valea Loznei, în Raionul Jibou, acolo unde se născuse Maştei. Mare lucru n-au aflat. Pe vre­mea aceea, actele nu rămâneau prin arhive mai mult de 100 de ani, aşa că nici urmă a certificatului de naş­tere al lui Maftei Pop, care se născuse, pare-se, hăpt, pe la 1800 şi nu mai dăduse prin satul natal poate şi de 100 de ani… Ce au aflat osoienii în Lozna confirma, însă, interesul cercetătorilor de la Bucureşti, care îl tot căuta­seră pe Maştei în zilele din urmă: Maşteiul lor se trăgea dintr-o familie de “nemuritori”; mama sa ar fi trăit că­tre 110 ani, iar sora lui, şi ea, peste 100! Ţăranii au pus cap la cap tot ce-au putut afla şi s-au întors la Sfatul Popu­lar din Ciubăncuţa. Au stat cu toţii şi s-au gândit ce le spunea, pe vremuri, Maştei, când îl iscodeau cam pe când s-a născut. Medicul de la “Dis­penzar”, care îl con­sultase la un moment dat, a găsit o fişă pe care no­tase că pacientul Maftei Pop se născuse la 1804! Asta îi zisese Maştei, pe când era în deplină­tatea sănătăţii sale mintale, aşa scrisese şi el acolo. Aşa ştia şi sătean­ca Iuliana Beldean.

    N-au mai stat la parlamentări: secretarul comunei şi-a înmuiat peniţa în călimara cu cerneală neagră şi, cu acribie funcţionărească, s-a pus să completeze Actul de Moarte nr. 8/1952. NUMELE: POP, PRENUMELE: MAFTEI, DATA MORŢII: Anul 1952, Luna Martie, Ziua 15, Ora 20. A AVUT MIJLOACE DE EXIS­TEN­ŢĂ: A fost întreţinut de alte persoane. PROFE­SIA: muncitor ziler. A lăsat necompletate numele părinţilor lui Maştei, anul, luna şi ziua naşterii sale. A trecut-o pe Iuliana Beldean drept martor, apoi, la sec­ţiunea “De­cla­raţie specială”, a notat că “fiind înain­tat în vârstă, nu i se pot identifica toate datele. S-au com­pletat după declaraţiile martorului când era în via­ţă”. La final, a mai înmuiat o dată peniţa în călimară şi, de faţă cu toată lumea din biroul Sfa­tului, a trecut la case­tele care îi dăduseră cele mai mari bătăi de cap. UNDE A MURIT: acasă. “Acasă” – toţi au fost de acord că aşa se cuvine să scrie în cer­tificat, pentru că Maştei era peste tot “acasă” în Osoi. Apoi, pe un colţ de ziar “de la Cen­tru”, se­cre­tarul a mai făcut o dată cal­culul: 1952 minus 1804. VÂR­STA: 148 de ani. A scris egal, fără îngroşări şi fără evidenţieri, ca şi cum fap­tul că Maştei din Osoi trăise 148 de ani era cel mai normal lucru din lu­mea asta. A suflat peste foaie, să se usuce bine cer­neala, apoi a pus catastiful în dulapul greu de fier, a tras lacătul peste şi şi-a luat rămas bun de la ţăra­nii din Osoi, zicând şi el un “Dumnezo bunul să-l ierte pe bietu’ ce Maştei!”.


    Omul şi istoria

    148 de ani! Destinul a făcut ca un om obişnuit, fără şcoală, născut la Valea Loznei, care şi-a făcut vea­cul, la propriu şi la fi­gurat, în cătunul Osoi din Regiunea Cluj, să fie con­temporan cu întreaga istorie modernă a României. La 1804, când s-a născut Maştei, ecourile şi emoţia marti­rajului lui Horea, Cloşca şi Crişan erau încă vii în Ar­deal: se petrecuseră cu doar 20 de ani înainte! În 1848, febra revoluţionară a lui Avram Iancu l-a prins pe Maş­tei în Osoi deja, după mărturiile sătenilor. Era bărbat în putere, cu 20 de ani mai în vârstă decât Avram Iancu, şi trăia lucrând pe la casele oamenilor, în schimbul câte unui blid de mâncare. Primul Război Mondial şi, imediat după aceea, Uni­rea de la 1918 l-au găsit pe moş Maş­tei trecut bine de 100 de ani. Dar anii au curs pentru el cum trec, parcă, zi­le­le pentru alţii, şi aşa a trăit şi vre­mea celui de-al Doilea Război Mon­dial, şi venirea comunismului… Maş­tei n-o fi pus prea mult seama pe is­torie. Istoria, însă, s-a încăpăţânat să nu uite de bătrân. La mai bine de 60 de ani de la moartea sa, o lucrare des­pre “Biologia vârstelor”, semnată de ilustrul profesor academician I. C. Par­hon, apărută la scurt timp după decesul lui Maftei Pop, a ieşit la ivea­lă, după ce fusese pe nedrept ignorată atâta amar de vreme.

    “Nu mi-a venit să cred când, la începutul acestui an, am fost sunat şi rugat să verific dacă e adevărat că prin ’52-’53 ar fi mu­rit în Osoi un om des­pre care sa­vantul I. C. Parhon scrisese că ar fi trăit 140 de ani”, îşi aminteşte Lazăr Mureşan, se­cre­tarul primăriei Ciu­­băncuţa, din care face parte cătunul Osoi. A mers într-o fugă la Arhivă şi, când colo – ce să vezi? – sur­pri­za avea să fie şi mai mare: 148 de ani! Asta scria, negru pe alb, pe certificatul de deces al lui Maftei Pop. A cerut veri­fica­rea la Arhivele de la Cluj, acolo unde se păstrează o copie a ac­telor de la Ciubăn­cuţa, şi nu era nici o gre­şeală. Maştei, bătrânul despre care aveau să-şi amin­­tească toţi osoienii mai în vârstă când au fost în­trebaţi, fusese înregistrat ca trăind 148 de ani. Un caz uimitor de longevitate, care făcuse ceva vâlvă înainte de moar­tea lui Maftei Pop, de vreme ce atrăsese atenţia unor so­mităţi precum Ana Aslan şi I. C. Parhon, a fost igno­rat în România vreme de mai bine de jumă­tate de se­col. Asta cu atât mai mult cu cât cercetări mai riguroase realizate la mo­mentul respectiv, ar fi pu­tut cer­tifica fără putinţă de contestare că Maftei Pop a fost cel mai longeviv om care a trăit vreodată pe faţa Pă­mân­tului. Există discuţii legate de un chi­nez care ar fi trăit peste 250 de ani, însă recordul “omologat” al lon­ge­vităţii îl deţine, cu 122 de ani, franţuzoaica Jeanne Cal­ment (1875-1997). După toate probabilită­ţile, Maf­tei Pop a trăit cu mult mai mult de 122 de ani…

    Oricum, însemnările sa­vantului I. C. Parhon vin să întărească povestea extraordinară a “nemuri­to­rului” din Osoi. În ca­pitolul IV al cărţii sale “Bio­logia vârstelor. Cer­cetări clinice şi experi­men­tale”, Parhon se arată im­presionat de observa­ţiile făcute de specialişti pe vre­mea când trăia Maf­tei Pop. “Ca putere era tânăr şi era privit ca un fe­nomen. Avea o forţă mus­culară puţin obiş­nui­tă. A lucrat la maşina de treierat, maşină primi­tivă, pe care o învârtea cu mâna. Cu o mână trăgea cei doi bivoli puşi la jug. Ducea din pădure trei grinzi, în spinare, de la 2-3 kilometri depărtare, peste dealuri, până la 100 de ani. La 120 de ani, încă putea purta câte un lemn de 10-12 metri, de la 2-3 kilometri. Im­pre­sionează relieful muscular pe tot corpul: pectoralii, intercostalii, drepţii abdominali, cu fibrele apa­rente. Puls 92 pe minut, radiala nu este îngroşată, ten­siunea arte­rială 160 cu 80″, scrie, uimit, I. C. Parhon.

    Secretele longevităţii: ţuica şi mălaiul

    “Adevărul e că pe vremuri, aici, la noi, în Osoi, s-a trăit sănătos. Numai câtă pădure şi câtă livadă avem noi aici, că vara, nici nu se mai văd casele de pruni!”, povesteşte entuziasmat Alexandru Duma, un tânăr fer­mier îndrăgostit de satul copilăriei sale. “Bunicul îmi povestea că dimineaţa, când dormea la noi în şură, îi ducea lui Maştei de mâncare o bucată de mălai, că aşa era pe atunci, şi un pahar de ţuică, să-l ţină până găta buna prânzul. În rest, oamenii mâncau pe atunci foarte simplu: un silvoiz făcut din prune fără zahăr şi poame uscate, grăunţe fierte şi lapte. Maştei avea o ulcică de lut, cam la un litru şi jumătate, umbla cu ea legată la brâu. Cum trecea prin sat, oamenii îl opreau şi îi mai turnau nişte lapte acru. Mâncarea simplă şi sănătoasă l-a ţinut atâta vreme în viaţă pe moş Maş­tei”, crede Alexandru Duma. “Şi păhărelul acela de ţuică bună, de la bunicul, Dumnezo să-l ierte”.

    Suntem pe un deluşor, în grădina cu pruni “a lui Onuţ”. Aici l-au îngropat oamenii pe Maştei, lângă mormântul căuaciului din sat. “Aşa era obiceiul pe vremuri, să îngropi morţii în curtea casei, şi atunci, una dintre familiile la care Maştei a stat mai mult în ultimii ani de viaţă şi cu care s-a avut mai bine, a ţinut să îl îngroape în grădina casei, ca pe unul de-ai lor”, îmi povesteşte Ducu Duma. Maştei a murit chiar în curtea casei în care trăia Maria Szabo. Lelea Maria era o copiliţă de şcoală pe atunci, dar îşi amin­teşte la per­fecţie pregătelile fami­liei. “Tot satul a venit la în­mor­mântare, cu mic, cu mare, unul nu a lipsit”, spune le­lea Maria, în vreme ce îmi arată mo­viliţa de pământ sub care l-au îngropat pe Maştei. I-au pus o cruce de lemn, cum se punea pe vremea aceea, pe care au înlocuit-o cu una de fier, mai puter­nică decât timpul. “Să ştiţi că oamenii nu l-au uitat nici acum pe Maştei. Plă­tesc an de an pentru ca el să fie pomenit duminica în biserică, atunci când se po­menesc cei plecaţi la Domnul. Cum îi şi viaţa asta! Cine s-o gândit că a mai veni careva, vreodată, să întrebe de bietu’ ce Maştei? Să-l hodinească Dumnezo, că a dus o viaţă grea, ba pe la noi, ba pe la alţii, în chin şi în sărăcie”, se închină le­lea Maria, în faţa mormântului lui Maş­tei, pe care primăvara îl împodo­beşte cu iarbă verde şi crudă.

    Articol relatat de portalul Obiectiv.


    Politică

    România

    Urmăriți-ne pe Google+

    Urmăriți-ne pe Twitter!

    Urmăriți-ne pe Youtube!